Memorial

- Vrei sa spui cateva cuvinte despre ea inainte de...

- Cateva cuvinte nu ajung sa descrii asa splendoare de femeie.

- Ai cunoscut-o bine?

- Eram fotograful ei. O stiam de la prima ora a diminetii cand era naturala si totusi atat de frumoasa. Cand buclele pentru care s-a straduit cu o seara inainte erau lasate si aratau atat de natural, ca niste valuri, cand buzele ii erau rozalii si fata fina si aparea in studioul de la subsolul casei ei gata sa inceapa o noua zi, gata sa fie machiata si imbracata, sa fie "perfecta". Dar eu n-o consideram perfecta asa, aia era doar o masca a sa. Era perfecta atunci dimineata cand venea cu ochii umflati de la viata obositoare si incarcata pe care o ducea, era perfecta seara cand pleca din studio si machiajul ii era partial intins, rujul neexistent si genele tari si pline de rimel, parul ciufulit si urca desculta toate treptele din vila aceea imensa in care, cred eu, se simtea atat de singura. Imi spunea "Multumesc, poti sa pleci. Ne vedem dimineata" si-mi zambea subtil, ca la orice strain sau ca la orice om ce lucra pentru ea. 

- Erai indragostit de ea.

- Nu eram. Sunt. Si voi fi mereu, nu o sa o pot uita. Era asa puternica si incapatanata. Doamne, atat de incapatanata. Cand nu-i placea o rochie din garderoba pentru care 10 oameni au lucrat nopti intregi ii punea sa reintregeasca toata garderoba, nu doar rochia respectiva. Lupta pentru perfectiune si niciodata nu se multumea cu mai putin. Stia cat a muncit sa ajunga cine era, stia cat de importanta si privita era de lumea din jur si nu dezamagea niciodata. Am vazut-o in toate ipostazele posibile. Am vazut-o plangand si plangea atat de rar.. O durea de multe ori, puteam sa vad in ochii ei, dar tot nu se indura sa verse lacrimi. Cred ca se incuraja singura cum ca nimeni si nimic nu-i merita lacrimile, nu merita nici macar sa le vada. Am vazut-o razand in hohote, atat de fericita si libera. Parca si acum ii mai vad chipul si zambetul patrunzator cand se uita in obiectivul camerei mele. Sunt constient ca se uita ca la orice aparat care o fotografia zi de zi pe la numeroasele evenimente la care participa, dar eu simteam ca atunci cand se uita in al meu, se uita in ochii mei si de aceea eram preferatul ei. De aceea ma alegea mereu pe mine sa-i fac fotografiile cele mai importante. Ea credea ca sunt eu bun in meseria mea. Amuzant. Ea era de vina, puteam sa privesc prin ea, puteam sa surprind in fotografiile mele nu doar femeia aceea superba ci si sufletul ei la fel de frumos. Lumea n-o credea asa. N-o credeau buna, miloasa, era o pacoste pentru multi desi niciunul nu recunostea asta. Era influenta si dusmanii ei nu-si aratau niciodata chipul. Atat de egoista si superficiala cu ce vedea in jur si totusi, cand plecam in calatorii, nu doar eu cu ea, asta ar fi fost un vis frumos de-al meu, cu toata echipa sa de fotografi, designeri, reporteri, make-up artisti, o vedeam ca uneori se indeparta de noi pentru cateva secunde. Privea atent la cer, la pasari, la flori sau la lucruri marunte si zambea pentru cateva secunde. Eram singurul care observa, singurul care o vedea atat de sensibila si capturata intr-o viata atat de dura pentru o femeie ca ea. Dar nu se arata niciodata. Era la fel de dura ca si viata pe care o ducea, o viata la care orice fetita viseaza, o viata pe care orice adolescenta si-o doreste, dar era a ei. Striga, se enerva si punea la punct pe oricine nu i se supunea si n-o trata cum se cuvinte. Multi barbati o curtau, ii trimiteau cadouri si o iubeau, dar ei ii placeau aventurile, ii placea sa se distreze, fiecare barbat in parte era interesant cat timp era o provocare, apoi devenea la fel ca oricare alt pretendent ce ii umplea pragul cu flori si bijuterii. Nu-i mai pasa, era prea buna si multi o credeau increzuta, dar se iubea, se iubea pe sine atat de mult incat nu se daruia complet nimanui. Si ce pacat, avea atatea de daruit. Era o placere de privit, casa ei era mereu plina de oameni, dar nu cum probabil te gandesti acum, plina de oameni care aveau un singur interes fata de ea. Banii, ea ii platea sa-si faca treaba. Ea nu iubea sau asa spunea, ca nu iubeste. Eu eram singurul care o privea atent in timpul lucrului, designerii priveau forma rochiilor de pe corpul ei, nu corpul ei. Reporterii citeau ceea ce ei scriau despre caracterul ei, nu adevaratul ei caracter. Cei de la machiaj, coafura, erau atat de mandrii de lucrarile lor, de culorile vii ce ii scoteau in evidenta ochii caprui sau de coafurile spectaculoase si nu admirau frumusetea simpla pe care ar fi avut-o fara toate alea. Eu, in schimb, in fotografiile pe care le faceam nu observam cat de bine am surprins luminile sau texturile sau orice altceva, nu erau interesante in comparatie cu ea. Nu-mi priveam meritele mele, ci meritele ceresti, divine ce s-au intruchipat intr-o singura persoana. Caci aia era, era perfectiunea ce umbla in doua picioare pe pamant, de aia n-a avut timp sa.. sa "paseasca mai mult", sa surprinda mai mult, sa bucure mai mult. N-a apucat sa iubeasca sau sa primeasca iubirea care i se cuvine pentru ca nimeni nu privea dincolo de frumusetea ei.

- De ce nu i-ai spus niciodata ce simti?

- De ce as fi facut-o? Era imposibil ca ea sa-mi acorde mie atentia pe care i-o acordam eu ei. Era atat de multa lume in jurul ei, actori faimosi, cantareti care ar fi facut orice sa aiba sansa sa o cunoasca si ea nu acorda nimanui sansa asta. Nu stiu de ce, n-am inteles niciodata. Desi singurele lucruri pe care mi le zicea erau platonice, distante, pur profesionale, am preferat sa o admir si sa.. o iubesc din tacere, din departare. Era o femeie splendida, era energie, frumusete, putere, toate sub un singur chip. Era... speciala.

- Ai dreptate. Dumnezeu s-o odihneasca.

- S-o odihneasca...