Mai vii?

"

De când ai plecat mă simt atât de... gol. Dimineţile nu mai sunt la fel dacă nu eşti tu să te enervezi de fiecare dată când sună ceasul, iar eu să râd de ridurile aproape inexistente ce ţi se fac pe frunte când tragi draperiile şi lumina puternică te deranjează la ochi. Mănânc singur, dorm singur, femeile din jur mi se par atât de pale, de monotone în comparaţie cu sclipirea de pe faţa ta ce o cunosc atât de bine. Uneori mă întreb dacă voi mai iubi vreodată şi râd ca un nebun pe stradă fără să iau în seamă privirile celor din jur, pentru că sunt conştient de faptul că nu o să o mai fac. Asta am devenit. Un nebun, o marionetă. Un om fără suflet ce bântuie prin lume şi vede în fiecare persoană ceva al tău, ceva ce era al meu cândva. Când bate vântul, mi te amintesc atât de clar cum încercai să îţi aranjezi buclele ce îţi veneau în faţa, eu ţi le dădeam după urechi, dar nu erai niciodată mulţumită de cum arăţi. Şi Doamne, erai perfectă. Îţi spuneam mereu "Stai liniştită, iubito, părul tău arată bine chiar şi aşa ciufulit. Chiar mai bine." Dar nu cred ca vreodată în viaţa ai crezut-o. Tânjeai după perfecţiune şi eu nu înţelegeam de ce, eu te voiam exact asa cum eşti. Ah, îmi amintesc de tine întinsă în pat, în halat, când veneam de la muncă şi de zâmbetul acela de copil cu care îmi săreai în braţe de fiecare dată! Erai doar un copil, un copil pe care îl iubeam atât de tare că aş fi renunţat la orice pe lumea asta, doar să te văd mereu acolo, pe canapea, tresărind la auzul uşii si să îţi admir zâmbetul înflorind pe faţa. Şi nici nu mi-ar fi fost greu, nu am nevoie de nimic şi nimeni, tu eşti lumea mea, singura în care aş vrea să trăiesc. 

De aceea, acum nu mai văd culori, e totul atât de banal, de negru, nu mai sunt sclipiri, nu mai iese nimic în evidenţa. Îţi aminteşti aniversarea noastră? Când am fugit mai repede din oraş doar pentru că voiam să fiu lângă tine şi să te surprind, dar mi-ai luat-o înainte. M-ai aşteptat cu luminile difuze, şampanie şi lumânări. Şi cât de frumoasă erai în acea rochie roşie, cu părul căzut pe umeri, atât de simplă şi totuşi întruchipai tot universul meu. Simţeam fiori când te-am luat în braţe, iar tu ţi-au pus palmele calde pe gâtul meu. Am vrut ca timpul să se oprească acolo, să nu mai văd nimic, decât faţa ta, să nu mai simt nimic decât talia subţire pe care o strângeam subtil ca să mă asigur ca eşti într-adevăr în faţa mea, să nu mai aud nimic decât muzica lentă ce-ţi gâdilea simţurile si şoaptele tale sincere aproape de urechea mea. "Te iubesc, să nu uiţi vreodată". Of, cum aş putea să uit că splendoarea aceea de femeie a stat în braţele mele atâta timp, că a fost şi este tot ce am iubit vreodată şi că eu eram tot ce o făcea fericită. 

Dar spune-mi, iubito, unde te-ai dus? Ce s-a întâmplat cu tine, cu mine, cu... noi? Mă implorai să îţi promit că n-am să te părăsesc vreodată, dar ai făcut-o chiar tu. Nu am înţeles de ce erai atât de nesigură, de ce aveai mereu nevoie să îţi spun că sunt acolo, că n-am să plec. De ce noaptea te întorceai către mine, mă acopereai şi mă sărutai pe frunte sperând să nu mă trezeşti? Eu simţeam de fiecare dată. Şi nu ţi-as fi spus, nu voiam să te opresc din a o face, era momentul ce-mi făcea noaptea mai dulce. 

Nu ştiu cui să trimit asta, n-am cui, căci nu ştiu unde eşti, ai plecat brusc şi m-ai lăsat singur printre oameni atât de diferiţi de noi doi. Ai fost o călătoare în viaţa mea, ai venit, mi-ai făcut-o mai frumoasă, mai profundă, m-ai învăţat sa iubesc. Dacă aş ştii cum să dau de tine, nu ţi-aş scrie romane, te-aş întreba doar... Mai vii?"